Două daruri și două belele pe care le primesc copiii de la școală
Ţi-a plăcut la școală?
Cu această întrebare îmi încep multe dintre conferințele pe care le susțin.
De ce?
Pentru că nu vreau că cei din sală să confunde participarea la programele mele cu mersul la școală…
Chiar dacă ceea ce fac eu pe scenă și în interacțiunile cu participanții nu seamănă deloc cu o oră de la liceu sau de la gimnaziu, mulţi oameni au, încă, impregnate în creier acele amintiri.
În secunda în care se așează pe scaun și se uită în sus…”la profesor”… obiceiurile proaste dobândite în școală își reintră în drepturi.
Să nu mă înțelegi greșit:
Eu cred că școala poate e lucru bun, dar sistemul educațional este prost.
Am scris o carte întreagă pe tema asta (Manifestul Educației) și nu voi insista acum cu motivele pentru care sistemul nu merge.
Voi spune doar atât: Școala ne învață cel puțin două lucruri bune și minim două lucruri proaste, iar în acest articol îți propun o sinteză a lor.
Cele două daruri pe care ți le insuflă școala:
1. Te învaţă disciplina
Definiția mea favorită pentru disciplină este : Capacitatea de a face ce e de făcut, chiar dacă n-ai chef.
La școală sunt, cu siguranță, o grămadă de materii la care copiii n-au chef să învețe și, totuși, învață, pentru că școala creează un sistem de motivare complex (note, profesori, competiție între elevi, implicarea părinților, etc.)
Chiar dacă nu e confortabil, acest mecanism te ajută să reziști în perioadele dificile ale vieții mature și să strângi din dinți ca să treci peste obstacole.
2. Te învață lucrul în echipă
”Dușmanul comun” este un model clasic de unificare a echipelor.
Națiuni întregi ajung la solidaritate pentru că există un dușman comun identificat, chiar dacă, inițial, diferite clanuri sau regiuni ale acelei națiuni erau pe picior de război.
La școală, într-o măsură mult mai mică, dar pe același calapod, ”dușmanul comun” numit materie nesuferită sau profesor zbir sau nota scăzută, poate juca rolul de unificator al echipei.
Ca să copiezi la lucrarea de control ai nevoie de încrederea complicelui și deci…trebuie să faci echipă cu el.
Știu că nu sună foarte frumos sau etic ce spun, dar asta e realitatea.
Așa cum e construit sistemul educațional acum, efectul de unificare a echipei se face prin opoziție față de duşmanul comun, în loc de cooperare către un țel comun.
Sistemele moderne de educație, în care copiii sunt învățați să facă echipă pentru a participa la jocuri la finalul cărora cu toții învață ceva util vin să schimbe vechea abordare, dar sunt, încă, simple încercări firave…
Cele două belele cu care te procopsești în școală:
1. Școala ne transmite ideea absurdă că atenția înseamnă rigiditate corporală.
Mai exact, ți se spune să ”stai cuminte”, adică nemișcat în bancă, în timp ce profesorul vorbește sau scrie la tablă.
Trupul îți este rigid, ca și când ai sta într-o cămașă de forță.
Tot ce îți este permis e să dai ușor din cap și să ai o… privire inteligentă…
Pentru că nu am fost în stare să fac asta, toată perioada ciclului primar am făcut naveta dintr-o bancă în alta pentru că învăţătoarea mă tot muta gândindu-se că mă pedepsește…
Pur și simplu nu puteam să stau locului…. și nici nu îmi doream asta….
În plus, din când în când intram în stări de visare, cu privirea pierdută undeva la intersecția dintre peretele cu tablă și plafonul sălii de clasă.
Am înţeles, mult mai târziu, de ce se întâmpla acest lucru, când am vizionat geniala prezentare a lui Ken Robbinson: ..How schools kill creativity
Practic, ce spune Robbinson îmi amintește de biografia lui Einstein, care a fost catalogat de profesori drept incapabil să învețe și i s-a sugerat să se orienteze către o activitate practică (instalator, fermier, etc.).
De ce i s-a sugerat asta? Pentru că ”nu era atent”.
Einstein obișnuia să se ”uite pe pereți”.
Ceea ce știm astăzi, din neurofiziologie, este faptul că, atunci când globii oculari sunt orientați în sus (etajul superior al feței), sunt stimulați centrii vizuali ai creierului (se activează procesele imaginației).
2. Școala ne insuflă ideea că a gândi este tot una cu a memora.
Cum face asta?
Insistând pe faptul că ar trebui să avem tot timpul răspunsurile la noi, când suntem ”ascultați”.
De fapt, o formă net superioară de gândire este arta de a pune întrebări.
Îl lumea de azi, bazată pe internet, dacă știi să pui întrebările potrivite, răspunsurile vor veni cu siguranță.
Astfel, punând întrebări bune ajungi să înveți mereu, de-a lungul întregii vieți.
Dacă, însă, te bazezi doar pe memorie ca să ai răspunsuri bune la întrebările puse de alții, vei fi tentat să eviți acele întrebări când nu mai ești obligat să răspunzi la ele (când se termină școala)
Această idee e bine surprinsă în zicerea lui Eric Hoffer:
În vremuri de schimbare, cei care continuă să învețe moștenesc lumea, iar cei care se opresc din învățat constată că sunt perfect echipați ca să trăiască într-o lume care nu mai există.
Dacă ți-a plăcut acest citat, mai citește-l o dată și meditează la el…
Eu unul, când l-am citit prima dată am simțit fiori pe șira spinării.
Mi-am dat seama, chiar în acel moment, că școala nu a fost decât pregătirea pentru adevăratul proces de învățare pe care viața îl cere de la noi.
Lumea din jurul tău se schimbă.
Vrei să o moștenești?
Învață!
Cum înveți?
Pune-ți întrebări bune … și antrenează-ți copiii să facă la fel
Cum faci asta mai exact?
Printr-o tehnică simplă, predată pentru prima dată de mama lui Einstein.
Am învățat această tehnică de la un trainer olandez (în urmă cu 10 ani, la o conferință în Istanbul).
Povestea e așa:
Se spune că mama îi punea exact aceeași întrebare de fiecare dată când micul Einstein venea acasă de la școală.
Întrebarea era: ”Ai pus o întrebare bună azi?”
Cum ar fi viața ta astăzi dacă, în fiecare zi, la școală, ai fi căutat cele mai bune întrebări, nu cele mai bune răspunsuri?
Cum ar fi viața ta, astăzi, dacă, în fiecare dimineață, dascălul ar fi întrebat, în loc de
”Copii, ce ați avut de învățat pentru azi?”
Cu totul altceva, și anume:
”Copii, DE CE ați avut de învățat pentru azi?”
Cum ar fi viața copiilor noștri dacă i-am întreba acest lucru ca părinți?
P.S. Ştiu că ce am scris mai sus poate stârni multe controverse, dar repet: hai să privim o astfel de idee cu detaşare emoţională.
Eu nu spun că aşa trebuie făcut 100%. Propun doar o schimbare de paradigmă ce ar putea duce la un sistem mai bun.
Mai multe detalii pe tema asta în cartea ”Manifestul Educaţiei”.
