fbpx

Fapte și mirări despre românii din diasporă

Publicat pe 1 decembrie 2015
Timp de citire: 11 minute

Românii noştri dragi din diasporă sunt ca şoricelul din povestea ”Ridichea Uriașă”.

Sunt de multe ori forța nevăzută de care este nevoie pentru a orienta țara într-o direcție sau alta.

La ora la care scriu despre ei (noi) sunt în avion.

Mă întorc din Roma cu destinația Iași (unde voi ține o conferință), după trei prezentări de scenă pe care le-am făcut pentru românii din Italia.

 

Prima prezentare a avut loc la Milano, la invitația românilor de acolo.

Ultimele două au fost la Roma, împreună cu doi prieteni – Eusebiu Burcaş şi Cristian Onețiu, pentru comunitatea de antreprenori din  Roma.

 

Iată câteva fapte pe care le-am învățat în această săptămână:

 

Fapt:

Sunt în jur de 1.200.000 de români în Italia, după statistici.

Se pare, însă, că în ultimii doi ani a avut loc un exod masiv către Germania, Marea Britanie sau țările nordice, din cauza recesiunii economice din peninsulă.

Astfel, în realitate, s-ar putea ca cifra să fie mai aproape de un milion decât de 1,2 milioane…

De unde știm?

Din poveștile transportatorilor români și ale bancherilor români, care spun că autocarele sunt pline cu români care o iau spre nord, iar banii nu mai pleacă spre România din aceleași locuri.

 

Fapt:

În același timp, România are nevoie de peste 1 milion de oameni care să muncească în diverse sectoare economice.

Nu știu dacă e același milion, dar nu mă pot abține să nu constat similaritatea cifrelor.

 

Fapt:

Românii au trimis în țară mai mulți bani decât au făcut-o toți investitorii străini la un loc. Când Eusebiu Burcaș a spus asta pe scenă a stârnit un ropot de aplauze.

Mândria națională s-a redeșteptat pentru câteva secunde.

 

Fapt:

Când am conferențiat la Milano, pe 22 noiembrie, zeci de români au venit la conferință din regiunile limitrofe marelui oraș, conducând zeci de kilometri pentru a se întoarce apoi către casă, în puterea nopții.

Există interes pentru cunoaștere și creștere personală la românii din diasporă.

Dar, mai există câteva fapte interesante și contradictorii:

 

Fapt:

Sunt peste 100 de magazine alimentare cu produse tradiționale românești în Roma. De ce?

Pentru că românii vor să mănânce ceva bun din bucătăria românească.

Din păcate, nu știm să ne facem marketing.

Mai puțin de 5% dintre clienții acestor magazine sunt italieni.

Fiind vorba de alimente și de poziționarea acestor magazine, ar trebui că procentul să fie muuuult mai mare! 

Nu este!  De ce?

Pentru că cei care le-au deschis au nevoie să învețe marketing și promovare pentru produsele lor.

 

Fapt:

Am participat la o întrunire a asociațiilor de români din Italia, la Roma, pe 28 noiembrie.

Timp de două ore fiecare reprezentant al câte unei asociații a luat cuvântul pentru 5 minute și a vorbit…. în italiană!!!

Singurii oameni din sală care au vorbit românește au fost Eusebiu Burcaş şi cu mine.

În rest, toţi românii au vorbit în limba italiană. 

Nu ştiu alții cum sunt, dar nu am putut să nu mă întreb cum ar fi fost în România la o adunare similară a maghiarilor….

Cred că răspunsul este evident.

Nu fac aici nici un fel de aluzie. Așa cum arată și numele, îmi curge și sânge maghiar prin vine.

Realitatea este, însă, aceea că anumite popoare sunt mai unite, mai ales când fac parte din diasporă, iar altele sunt mai dezbinate.

Din păcate, mi s-a consolidat convingerea că facem parte din a doua categorie.

De ce?

Să vedem ce explicații dau specialiștii:

 

Fapt:

În 1937, Constantin Rădulescu Motru a publicat un studiu despre psihologia poporului român.

În ultimii ani, Dorin Bodea și Daniel David au publicat lucrări de referință care confirmă și nuanțează observațiile lui Motru.

Cum sunt românii, de fapt? Sunt colectiviști, adică le place ideea de a fi împreună și de a socializa (poate chiar de a reuși împreună).

Probabil, acesta e și motivul pentru care se descurcă bine în Italia, unde socializarea este o trăsătură culturală distinctă.

Pe de altă parte, românii sunt neîncrezători în oameni, cu excepția familiei din care fac parte.

La ce duc aceste două trăsături contradictorii? După opinia mea, la ipocrizie.

Pe de o parte, ne place să fim printre oameni, pe de altă parte nu avem încredere în ei, decât dacă ne sunt familie.

Mai în glumă mai în serios, descrierea de mai sus se apropie de atitudinea și principiile pe care le vedem descrise prin filmele despre mafia.

 

 

Întrebări ne-retorice:

Mă întreb, cu toată seriozitatea, ce se poate face pentru ca românii noștri dragi din diasporă să capete mai multă încredere în conaționalii lor??

 

Răspunsul cred că se găsește într-o lege psihologică mai puțin cunoscută, pe care eu o numesc principiul expunerii.

Acesta spune că, dacă o anumită persoană este suficient timp în preajma altei persoane, la un moment dat va începe să îl perceapă pe acel om ca fiind valoros și demn de încredere.

Problema este că românii petrec în diasporă prea puțin timp unii cu alții și sunt împrăștiați în sute de zări, fiecare cu asociația lui formată din mai mulți sau mai puțini membri.

De ce se întâmplă acest lucru?

Pentru că nu au suficientă încredere unii în alții – trăsătură pe care cercetătorii mai sus menționați o subliniază cu linii groase.

Dar de ce nu avem încredere?

Răspunsul meu la această întrebare este o ipoteză bazată pe experiența personală:  Pentru că nu vedem în comun un sens la ceea ce facem!! 

Pentru că nu avem o viziune comună împărtășită!!

 

Psihologia ne învață că sensul/semnificația ori viziunea se obțin din trei locuri: 

din cunoaștere,

din comuniune

din contribuție.

 

Cu alte cuvinte, un om va da semnificație vieții sale prin faptul că evoluează învățând lucruri noi (cunoaștere), prin împărtășirea experiențelor cu oameni dragi (comuniune, familie), sau printr-un act de contribuție pentru comunitatea din care face parte.

 

Românii stau bine la capitolul doi, pentru că familia este o trăsătură definitorie a poporului nostru.

Din păcate, partea de contribuție ne caracterizează mai puțin și e oarecum normal să fie așa.

Dacă stai mult timp cu burta goală, n-o să-ți vină să faci voluntariat până când nu ești sigur că ai ce mânca.

Cât despre nevoia de cunoaștere… aceasta devine în lumea de azi o necesitate, pentru că, dacă nu știi mersul lucrurilor, lipsa de cunoaștere e prima cauză pentru care rămâi de căruță.

 

Am văzut  români în diasporă extrem de conștienți de acest lucru.

Mulți dintre ei s-au realizat financiar în bună măsură, dar a venit momentul să ridice ștacheta, iar asta presupune să înveți.

 

Am decis să fac pasul în diasporă pentru că am fost invitat, de astfel de români care au participat la cursurile mele, să ofer ce știu și pentru cei plecați în afară.

Am mai făcut acest pas și din alt motiv: pentru că am simțit că și românii din afara țării au nevoie de mine.

Nu regret nici o clipă această călătorie.

Mă întorc, însă, cu mult mai multă claritate legat de ce au nevoie aceşti oameni.

 

În primul rând, au nevoie de unitate.

Au nevoie de un context în care să se simtă uniți și să evolueze împreună, nu separat.

 

Propunerea mea:

De 20 de ani sunt un creator de contexte educaționale, în care oamenii se simt în siguranță și evoluează ca să își împlinească potențialul.

Nu sunt politician și nu mă pricep la inginerii financiare complexe.

Sunt un antreprenor în domeniul educației, dar, mai presus de orice, sunt un specialist în dezvoltare personală și leadership.

 

Intenția mea este să creez și în diasporă, așa cum am creat în țară, contexte pentru ca oamenii să se dezvolte și să se educe împreună cu conaționalii lor.

 

În România, oamenii care participă la cursurile pe care le organizez devin prieteni și chiar leagă afaceri împreună. 

De ce?

Pentru că se dezvoltă între ei tocmai ingredientul care ne lipsește atât de mult ca popor:  Încrederea!!

 

Când am pornit nu am dat atât de multă importanță acestui lucru. Mă concentram mai mult pe ce învață oamenii. Deși consider în continuare că ceea ce învață este important, mi se pare că pentru diasporă cel mai mare beneficiu va fi unificarea ”în cuget și simțiri” a românilor.

Contextul este educația!

Rezultatul este încrederea!

 

Mă aştept ca oamenii care se întâlnesc periodic, într-un grup bine ales,  pentru a învăţa ceva bun și util pentru viața lor, vor rămâne cu ceva chiar mai valoros decât propria evoluție:

Cu încredere în alți români alături de care pot crește, chiar acolo, unde și-au ales să trăiască.

 

Aceasta este așteptarea mea!

Acesta este crezul meu!

Și asta e ce cred că diaspora are nevoie.

Ca să unești oamenii ai nevoie de lideri, iar liderii au nevoie de educație!

 

M-am uitat în dicționar, de curiozitate, la termenul Diasporă.

E un cuvânt de origine greacă, atestat în 1876, format din două elemente: ”dia” = ”dincolo de”   și ”speirein” = ”împrăștiat”

 

Românii din diasporă sunt așadar…  împrăștiați dincolo de graniță!

Dacă rămânem tributari acestui concept, pare că nu mai e nimic de făcut.

În realitate, sunt nații pe planetă (maghiari în România, italieni în SUA, chinezi peste tot în lume) care se țin la un loc, se reunifică, nu rămân împrăștiați….

 

Aici se nasc două întrebări și două răspunsuri:

 

  1. De ce nu am putea fi și noi uniți, indiferent că ne aflăm în țară sau afară?

Doar pentru că nu avem încredere în semeni, ca popor?

Răspunsul este ”ba putem”, pentru că știm cum se construiește încrederea.

Încrederea se câştigă și se clădește prin scop comun și consecvență într-un context bine gândit!

 

  1. Cum am putea fi mai uniți?

Același răspuns:  Prin activități cu sens, care unifică oamenii pe interese comune. 

Ce propun eu este educația. Poate că alții au alte idei, la fel de bune sau mai bune.

Să le pună în practică!

 

La mulți ani de ziua națională, românilor de pretutindeni!

 

 

Inspiraţie !
andy szekely

 

P.S: La întâlnirea de la Roma în care asociațiile de români se prezentau reciproc am fost invitați de doamna Ambasador Dana Constantinescu. roma

Îi mulțumesc pentru deschidere și suport.

Ne-a încurajat în demersul nostru și cu siguranță vom reveni în Italia să ajutăm la coagularea oamenilor care gândesc și simt românește.

 

La începutul întâlnirii am ascultat imnul României.

Îmi sună și acum în urechi începutul: ”Deșteaptă-te române…. ”

Am uneori senzația că românii, de fapt, nu dorm… ci sunt într-o stare de apatie, la granița dintre somn și trezire.

Am senzația că românii moțăie și se trezesc brusc din când în când, ca un copil mic speriat de un zgomot înalt.

Uneori zgomotul e de forma unui incendiu care curmă vieți.

Alteori, zgomotul e pentru salvarea unui om năpăstuit… alteori e o chemare pe facebook…

 

Atunci românul se trezește iritat și iese în stradă… chiar dacă nu știe exact ce l-a iritat…

 

Cred că imnul care ni se potrivește nouă ar fi mai curând…

”Re- deșteaptă-te române” …. mai des…

…adică în fiecare dimineață!

 

Ţi-a fost de folos? Dă-l mai departe :D

 

Scrie-ne aici părerea ta despre articol