15 lecții surprinzătoare după un salt de la 4000 de metri

În fiecare an, îmi propun să fac câte un lucru care mă sperie. În unii ani sunt lucruri mai mici, în alții sunt altele mai mari.

Anul acesta a fost un salt cu parașuta și pentru că nu a fost ce m-am așteptat, aleg să scriu despre el.
Am extras câteva lecții din acest salt, lecții care în mod surprinzător, nu sunt doar din timpul zborului, ci și de dinainte și de după.

Urmează un articol lung, însă am o surpriză pentru tine dacă citești până la final. 

Partea întâi – Înainte de salt

O primă lecție interesantă este ce dialog interior am avut când am luat decizia.

Spre deosebire de alte lucruri pe care le-am făcut, acesta e special prin faptul că sari cu un instructor și depinzi 100% de acesta. Când faci scuba diving sau când faci post negru sau cobori prima dată cu schiurile pe pârtia neagră, ai mult mai mult control decât atunci când depinzi exclusiv de iscusința unui parașutist.

Ești legat cu spatele, în 4 puncte, de hamul celui cu care sari în tandem și… aia e. În cazul meu, a fost un exercițiu de acordare totală de încredere, lucru important din multe motive ce țin de psihologie.

O a doua lecție importantă a fost reacția celor 10-11 oameni cărora le-am spus că urmează să sar (eram în Dubai, într-un grup de vizitatori).

Unii au venit cu întrebări, alții cu glume („adecvate sau nu”), alții au zis că „e și pe lista lor’’. Cea mai interesantă remarcă a fost a unei doamne care a zis simplu: „dacă te întorci într-o singură bucată, atunci o să sar și eu!”

Remarca asta mi se pare interesantă din două motive:

1. Când primim mesaje de tot felul, e important să ne concentrăm pe cele care AJUTĂ la ce urmează să facem și să le dăm DELETE celor care nu ne ajută (cum ar fi remarcile de genul „ți s-a urât cu viața” etc.).
2. Când faci ceva ca să îți infrunți o frică, vei fi cu siguranță un model pentru cineva (poate pentru copiii tăi, poate pentru un prieten sau poate pentru cineva la care nu te așteptai).

A treia lecție a venit pentru mine când a apărut instructorul: bonding-ul. 

Parașutistul cu care am sărit în tandem – un mexican, pe nume Alejandro – mi-a făcut instructajul în 2 minute, deși la ceilalți observasem că durează vreo 5.

A făcut 3 lucruri ca să se conecteze rapid și să mă evalueze:

1. M-a întrebat de unde sunt, după care a comentat că unul dintre colegii lui e roman și mi l-a indicat,
2. A glumit spunând că noi venim din patria lui Dracula și avem mai multe vieți,
3. Mi-a cerut să îmi arcuiesc spatele și să fac câteva genuflexiuni.

Vorbea scurt, răspicat și avea o atitudine foarte încrezătoare. Asta mi-a plăcut. I-am răspuns în aceeași manieră și în 2-3 minute, am făcut suficientă „relație” ca să îmi doresc să merg mai departe (de fapt, mai sus).

Lecția sună așa: când persoana competentă din fața ta are o atitudine încrezătoare, aceasta e molipsitoare.

O a patra lecție a venit de la videograful meu.

Cel care a filmat zborul, un englez cu atitudine similară cu a lui Alejandro, mi-a luat un interviu de 1 minut înainte de zbor și unul de 20 de secunde după.

M-a întrebat cum mă simt și dacă sunt hotărât. I-am spus ca da și am avut prezența de spirit să îi cer un „tip”, adică o idee care m-ar putea ajuta. 

Mi-a zis: „Forget about chest, push your hips forward when you arch your back”.

În traducere: „ca să îți arcuiești corpul pentru un zbor cât mai bun, nu îți împinge pieptul în față, ci bazinul”.
Pentru mine a fost super-valoros acest sfat și mi-a dat (la pachet) și un sentiment de încredere în videograf, nu doar în Alejandro.

Lecția e simplă: rămâi curios și întreabă ce îți vine. Vei afla chestii valoroase.

Partea a doua – Zborul, saltul și aterizarea

A cincea lecție a venit din avion: calmul.

Eram în total vreo 12 persoane în cel mai mic avion în care am zburat vreodată (cu motor ca cele pe care le mai vedeam vara că stropesc culturile).

Deși nu avea ușă, nu era foarte „vânt” în avion, iar calmul impenetrabil al celor care urmau să sară m-a făcut să mă simt mai mult curios decât fricos.

Îmi pare rău că nu am făcut poze în avion (nu ai voie cu telefonul la tine) pentru că fețele instructorilor erau fascinante. Mi-a venit în minte ideea că dacă cineva ar face un casting pentru un film cu pirați, acela ar fi locul perfect pentru recrutare (nu în avion, ci în grupul de parașutiști profesioniști).

Lecția pentru mine de aici este că orice stare e contagioasă, dar nu am simțit niciodată cum calmul poate fi atât de contagios.

A șasea lecție, tot din avion: ritualurile.

Instructorii stăteau pe două banchete paralele, față în față, având săritorii lângă ei.

La un moment dat, au început să facă un fel de „joculețe”: unul și-a pus ochelarii de soare și se prefăcea că doarme; cel de pe banca de vis-a-vis s-a apropiat cu mâna de fața lui și a început să facă tot felul de semne cu degetele până când cel ce „dormea” i-a prins brusc încheietura mâinii; două locuri mai încolo, cei doi instructori care stăteau vis-a-vis își apropiaseră mâinile și făceau niște joculețe ciudate, atingându-și sincron vârfurile degetelor, pe rând.

Impresia pe care mi-au dat-o era că făceau asta în joacă, iar mesajul era că „am făcut asta de atâtea ori încât are sens să ne mai și distrăm”.

Efectul era unul de calmare, pentru că atrăgea atenția și stârnea curiozitatea, ceea ce muta focusul de la dialogul interior al celor care urmau să sară pentru prima dată.

Mi-a plăcut mult „șmecheria” asta.

Mi-am adus aminte de o sugestie pe care o primisem cu mulți ani în urmă de la un instructor de scuba diving și care a avut același efect: „uita-te la culorile peștilor, nu te gândi la cum respiri”.

A șaptea lecție (penultima) din avion: controlul stresului.

E uimitor pentru mine cum anumite lucruri pe care le învățăm rămân în subconștient și ajung să fie relevante abia atunci când se ivește oportunitatea.

Uite, de-asta sunt un mare fan al învățării continue.

La un moment dat, am început să simt anxietate și am respirat mai adânc, după care am înghițit în sec și am mai respirat încă o dată cu sete.

Mi s-au umplut plămânii până la refuz. Imediat am simțit că mi se îmbunătățește starea. Imediat după asta creierul meu a produs fraza: „Băi, asta e respirația în doi timpi a lui Huberman”.

Mi-am adus aminte pe loc faptul că Andrew Huberman promovează ideea asta pentru controlul stresului: să respiri în două faze pentru a stăpâni stările de frică, anxietate sau stres.

Problema este că eu mai încercasem respirația asta în 3-4 rânduri fără niciun efect. Acum când mă gândesc, e normal să nu fi avut efect pentru că nu o încercasem în stare de stres crescut.

Acum însă, am redescoperit-o accidental și imediat după, am activat conștient acea cunoaștere!
Pentru mine e cea mai valoroasa lecție pe care am re-învățat-o cu ocazia zborului meu: DACĂ înveți mereu lucruri care ți-ar putea fi de folos, ele se activează CÂND ai nevoie de ele, chiar dacă ai impresia că le-ai uitat de mult.

Am repetat respirația în doi timpi de vreo 20 de ori și starea mi-a revenit la un calm aproape complet (până în momentul saltului).

A opta lecție (ultima) din avion: conversația.

Am profitat de ocazie, în avion, să-i mai pun două-trei întrebări lui Alejandro:

• pe ce parte vom sări?
• cât durează dive-ul și cât durează plutirea (cu parașuta)?
• cum funcționează sistemul de prindere?

Mi-a răspuns foarte concis și foarte concret, ceea ce mi-a dat o stare de bine. Apoi, mi-a dat niște informații esențiale legate de momentul săriturii: cum să mă arcuiesc, cum să țin mâinile pe ham etc.

În timp ce Alejandro vorbea, eu i-am răspuns cu „oglindire”, o tehnică pe care o folosesc în orice negociere.

Oglindirea presupune: să repeți 1-3 cuvinte exact cum ți le-a spus interlocutorul; asta aduce repede o stare de armonie și încredere, la fel ca în discuțiile de business pe care le-am mai purtat; și aici am constatat, atât la Alejandro, cât și la videograf, că pentru ei modul în care am răspuns era o confirmare că lucrurile vor merge bine.

E important când comunici, mai ales în situații stresante, să faci oglindire verbală cu interlocutorul. Asta crește și eficiența și încrederea.

A noua lecție: saltul cu limba scoasă.

Un salt are trei faze:

Dive-ul, care presupune căderea în gol, fără parașută deschisă, vreme de aproximativ 1 minut, urmat de plutirea cu parașuta (cam 4-5 minute) și manevrele de final cu tot cu aterizare (încă un minut).

Deși nu am simțit frică în momentul saltului, m-a surprins faptul că am căzut cu spatele spre pământ și a durat destul de mult până să ne întoarcem cu fața spre Terra.

Din ce am înțeles, se folosește o parașută mică pentru stabilizare, pe care instructorul o aruncă destul de rapid după plonjon.

La momentul redresării eram agitat pentru că nu mă așteptasem să cădem cu… fața în sus și pentru că vântul e atât de puternic încât dacă stai cu gura deschisă ai impresia că n-o s-o mai poți închide.

Lucrurile s-au calmat însă imediat, când videograful aflat sub noi, la vreo 10-20 de metri (cred), pur și simplu, a făcut o strâmbătură: a scos limba!!

Fără să mă gândesc, am făcut la fel – am scos limba – și din acel moment, mi s-a schimbat complet starea și m-am calmat. Videograful mi-a făcut un semn cu mâna ca totul e ok și s-a îndepărtat.

Lecția pentru mine este despre puterea neuronilor oglindă. Aceiași neuroni care îi fac pe bebeluși să izbucnească în râs când mama vine și râde la ei, deși cu 3 secunde înainte plângeau în hohote.

Neuronii oglindă fac minuni atunci când o persoană în stare de stres e conectată cu o alta persoană care e stăpână pe situație.

De aceea, în leadership este esențial nu doar să rămânem calmi în situații de criză, ci și să manifestăm/demonstrăm că starea noastră e atât de bună încât putem să glumim/să ne distrăm sau să fim super relaxați. Asta induce o stare de calm și relaxare și pozitivism celor care ne urmează.

A zecea lecție: fără ochelari.

În avion, chiar înainte de salt, instructorul îți pune o pereche de ochelari care stau etanș pe fața ta. Surpriza mea a fost însă momentul de după deschiderea parașutei, când instructorul mi-a scos cu mișcări foarte lente ochelarii de pe cap.

Am trăit atunci o senzație de eliberare și contact cu lumea/natura greu de descris. A fost cea mai placută surpriză din întregul zbor.

Era ca și când trăisem câteva luni într-o casă închisă ermetic și acum aveam voie să ies să admir natura.
Mi-am dat seama ce minunăție este darul vederii.

Cu ochi lacomi, am cuprins tot ce puteam „înghiți” cu privirea: Insula Palmier din Dubai, zgârie-norii care de sus păreau doar mulți, nu și înalți, ambarcațiunile din port și locul de aterizare, care părea încă foarte departe.

Lecția mea și-a ta: ochii au nevoie de orizont. Dă-i posibilitatea privirii tale să plece departe. Stăm prea mult între betoane și la înălțime mică, ceea ce nu ne aduce inspirația de a visa măreț sau de a zbura.

A unsprezecea lecție: antrenament de zbor și aterizare.

Alejandro mi-a spus să-mi pun mâinile peste ale lui și apoi mi-a lăsat mie controlul pe mânerele parașutei.
Asta a fost o altă surpriză plăcută. M-a pus să trag ușor de frânghii, apoi mai tare. Parașuta se balansează foarte puternic în stânga sau dreapta dacă faci manevre bruște.

Am înțeles ce înseamnă această manevrare și mi s-a părut supercool.

A urmat apoi lecția de aterizare. Alejandro mi-a zis: „hai să exersăm aterizarea”. M-a pus să ridic picioarele la 90 de grade față de trunchi, apoi să le îndrept brusc, de vreo 7-8 ori. A fost un alt moment în care am prins încredere în capacitatea parașutei de a rămâne în echilibru, chiar dacă omul face „giumbușlucuri”.

Lecția acestui moment e despre despre cât de important este să ții omul ocupat. Pe măsură ce se apropie de pământ, unii oameni s-ar putea stresa din cauza unei posibile aterizări forțate.

Dacă însă „exersezi aterizarea” îți ții mintea ocupată și îți crește încrederea pentru că te-ai pregătit.
Dacă mă gândesc mai bine, în fiecare minut din cele 5 ale zborului de după deschiderea parașutei, am făcut ceva diferit:

Min. 5: am avut prima trăire de după deschiderea parașutei – cu conștientizarea diferenței dintre a cădea și a zbura,

Min. 4: Alejandro mi-a scos ochelarii și am absorbit peisajul,

Min. 3: lecții de manevrat parașuta,

Min. 2: exersarea poziției de aterizare,

Min. 1: aterizarea propriu-zisă (în picioare).

Partea a treia – După aterizare

A douăsprezecea lecție: „de ce nu ai făcut-o mai devreme”. 

După săritură, Alejandro a fugit imediat să își ia în primire următorul client, iar videograful m-a însoțit pe mine spre ieșire. „De ce n-ai făcut-o mai devreme”, m-a întrebat el.

Am mormait că „Acum a venit momentul”, dar întrebarea m-a scormonit mai tare decât am lăsat să pară. De fapt, mi-am pus o întrebare suplimentară în mintea mea: „Dacă momentul nu venea niciodată, ce pierdeam?”.

Mi-aduc aminte că în cartea lui Daniel Pink despre regret e un grafic foarte tare care arată că la 20 de ani, oamenii regretă la fel situațiile în care au făcut ce și-au propus, dar nu au fost ok și respectiv, situațiile în care au renunțat să facă ce și-au propus.

Situația e însă cu totul alta la 40 de ani și după. Oamenii regretă cam de două ori mai mult că NU au făcut ce și-au propus, decât că au făcut ceva și nu a ieșit conform așteptărilor.

În concluzie, lecția mea din dialogul cu videograful este că merită să dau prioritate la a face lucrurile pe care mi le propun ca să minimizez regretele pe termen lung.

A treisprezecea lecție: fetele s-au luat în brațe.

Înainte să sar, am remarcat un grup de 3 fete în vârstă de vreo 20 de ani, care se pregăteau pentru salt. Am stat vreo 50 de minute în sala de așteptare și am remarcat că mai bine de 40 de minute din timp au stat fiecare cu propriul telefon.

După aterizare însă, am văzut atâta bucurie și împărtășire reciprocă autentică între ele încât m-a șocat contrastul de stări emoționale. Au stat îmbrățișate cam 2 minute cu niște zâmbete largi pe față și cu lacrimi în ochi. Din păcate, nu am ajuns la timp la vestiar să-mi iau telefonul să imortalizez momentul, însă mi-a rămas impregnat în memorie.

În lumea de azi, trăim cu nasul în telefoane și ecrane foarte mult timp, chiar și atunci când suntem la 1 metru distanță de cei dragi. Ce ne poate ajuta însă să ieșim de acolo este să facem ceva curajos împreună.

Înainte era suficientă comunicarea. Acum e nevoie de experiența care te aduce împreună pentru ca apoi, să aprofundezi comunicarea.

A paisprezecea lecție: business-ul Sky Dubai.

80-100 de milioane de dolari pe an. Cam așa estimez că este acest business. În fiecare oră sunt 4 decolări cu câte 10-15 parașutiști.

Lucrurile se întâmplă pe bandă rulantă. De aceea, mi se pare cu atât mai important ca legătura dintre săritori și instructori să se facă rapid și eficient.

Când am văzut cum a „dispărut” Alejandro, ducându-se la următorul client, mi-am dat seama că doar așa se poate face „treabă” într-un astfel de business. Nu ai timp de „povești”. Simultan însă, trebuie să generezi încredere maximă.

Asta mi-a adus în atenție cât de important e factorul timp în comunicarea cu clienții în afacerile de servicii. E musai să compresezi durata interacțiunii, fără să pierzi calitatea ei.
De aceea, trainingurile de customer service și de vânzări sunt absolut esențiale!

A cincisprezecea lecție: VIP Diving.

Cu o săptămână înainte să sar lansasem cartea Business VIP. Aveam atât de proaspătă în minte ideea cărții, încât nu am putut să nu fac legatura dintre cele 3 roluri VIP descrise în carte și cele 3 roluri pe care le-am avut noi – în echipa care a sărit: instructorul, videograful și eu.

Pe scurt, conceptul VIP, pe care îl predau de peste 10 ani antreprenorilor, spune că în orice echipă ai trei roluri mari: un vizionar, care vine cu ideea sau oportunitatea, un implementator, care duce ideea la bun sfârșit și un planificator, care se asigură că lucrurile funcționează așa cum trebuie.

Saltul acesta mi-a oferit o metaforă excepțională pentru predarea conceptului VIP.

Eu am avut ideea să sar, în rolul de vizionar. Alejandro a venit cu implementarea, ca om care se pricepe. Videograful nostru, prin actul de a ne filma, dar și prin interacțiunea din avion, când contribuia la starea mea de calm și făcea ritualuri de comunicare/conectare cu Alejandro, făcea activități de observator/analist, dar și înregistra (video) ce se întâmpla, ceea ce corespunde rolului de planificator.

Transpunând în business, tu, ca antreprenor, vrei să faci salturi cât mai mari (vizionar). Îți trebuie însă oameni care se pricep să facă astfel de salturi (implementatori).

Pentru că businessul e un proces incremental, ai nevoie și de cineva care să monitorizeze evoluția ta, în așa fel încât să știi ce să faci mai bine la viitorul salt (planificator).

Îți mulțumesc că ai citit până la capăt! 

În final, vreau să fac o precizare:

Ce am scris în acest articol NU ESTE nici îndemn, nici invitație și nici sfat să sari cu parașuta. Este experiența mea și am împărtășit-o cu tine pentru că eu cred că măcar una dintre lecțiile mele îți poate fi de folos.

Sfatul pe care ți-l dau însă este să ieși periodic și cu control din zona de confort. Asta da. Dar pentru tine poate că ieșirea din zona de confort înseamnă cu totul altceva (de ex.: să vorbești în public, să mergi în altă țară să înveți limba etc.).

Îți mulțumesc încă o dată că ai citit până la final! 

Cu încredere,
Andy