fbpx

Şi tu ai aruncat copilul… ?

Timp de citire: 9 minute

Avertisment: Urmează să citeşti un articol inconfortabil. Îţi asumi ?

Cred că viaţa te pune în situaţii noi din două motive: să înveţi ceva ce ţi-ar putea folosi, chiar dacă e neplăcut,  sau să trăieşti mai din plin, pentru că e mai plăcut (să simţi mai mult şi să te bucuri mai mult).

În acest articol mă voi referi în special la primul caz . 

Oportunitatea de a învăţa ceva din orice experienţă nouă

Această oportunitate  nu este neapărat căutată sau cerută de cel ce o trăieşte. 

De exemplu, poţi să te înscrii la şcoala de şoferi şi vei trăi disconfortul aferent primelor ore de practică.

Pe de altă parte, se poate întâmpla să ai un … eveniment rutier nedorit… iar acest lucru să te înveţe să fii mai atent cum conduci în viitor.

În al doilea caz nu ţi-ai dorit disconfortul respectiv, dar el poate fi util ca proces de învăţare. Cu această atitudine putem înţelege mai bine inclusiv ideea de criză.

O criză este cu siguranţă un eveniment nedorit, dar poate fi privită şi ca oportunitate de învăţare.

Ştiu că o criză nu înseamnă neapărat oportunitate pentru cel care se află în criză, dar ea poate deveni ulterior aşa ceva,  prin analizarea experienţei respective.

De exemplu, dacă ai încercat să faci o afacere cu un partener, iar acesta a plecat cu 80% din activele companiei şi te-a lăsat… cu gura căscată, pentru tine aceasta este o situaţie de criză.

Dacă însă peste câţiva ani vrei să faci un nou parteneriat, experienţa acelei crize poate fi o lecţie excelentă pe baza căreia să iei decizia de asociere sau nu.

Există însă o condiţie esenţială!

Să ştii să gândeşti această experienţă neplăcută ca pe o oportunitate de învăţare.

De fapt, există în înţelepciunea populară o vorbă care cred că surprinde foarte bine această realitate: „Să nu arunci copilul din vană odată cu apa murdară”.

Altfel spus, după ce ai spălat copilul, să îl iei în braţe, dar să şi arunci apa murdară… Ştiu că exemplul poate părea dur sau neelegant, dar o criză nu e elegantă şi nici finuţă…

E o situaţie de viaţă (uneori şi de moarte) din care merită să ieşi cu o lecţie (copilul) şi apoi să o laşi în urmă fără resentimente (să arunci apa).

Asta e mai uşor de zis decât de făcut practic.

Sunt convins că majoritatea oamenilor pot găsi uşor exemple de situaţii neplăcute în urma cărora au tras concluzii de genul: „lumea e rea”, „viaţa e grea”, etc…

Dacă te afli într-o astfel de situaţie şi gândeşti aşa, probabil că aceste rânduri îţi vor provoca revoltă… Îmi pare rău!

Gândeşte-te, însă, că sunt şi situaţii neplăcute în trecutul tău pe care dacă nu le-ai fi trăit probabil că astăzi ai fi fost mai puţin înţelept şi mai puţin echipat pentru viitor.

Cele mai bune lecţii de creştere personală le-am primit de la situaţiile neplăcute pe care le-am trăit şi pe care am decis să nu le uit înainte să învăţ din ele.

Probabil că şi tu la fel…

Cei trei A

Ce să faci în continuare ?

Fii atent: Data viitoare când constaţi că ţi s-a întâmplat un lucru neplăcut sau nedorit, aplică cei trei A ai învăţării din greşeli.

Acest proces îţi garantează că vei păstra lecţia din orice eveniment de viaţă:

A1: Adevărul

Fii sincer chiar dacă doare mai tare decât situaţia însăşi! Acordă-ţi timp şi analizează-te din multiple perspective.

În adâncul sufletului tău tu ştii de fapt cum stau lucrurile şi cine e responsabil pentru ce s-a întâmplat. Nu te ascunde după deget.

Asumă-ţi partea ta complet. (De regulă „partea ta” e mult mai mare decât ai crezut la prima vedere).

Întrebări ajutătoare: Care e de fapt adevărul aici? Ce responsabilitate am? Cum ar analiza alţii în locul meu această situaţie? Cum se va vedea această situaţie peste 5, 10 sau 20 de ani? Ce e cu adevărat important aici?

A2: Acceptarea

Acceptă că nimeni nu e perfect, nici măcar tu!  În consecinţă, e posibil să fii făcut anumite greşeli care te-au pus în situaţia nedorită.

Acceptă-le integral. Acceptă faptul că este omeneşte să trăieşti ceea ce trăieşti. Acceptă faptul că între imaginea ta de sine veche şi cea de acum e o discrepanţă.

Acceptă faptul că ai mai făcut greşeli în trecut şi e posibil să mai faci şi în viitor, dar asta nu te face mai puţin om ci mai mult! Acceptarea este adevărul de la pasul anterior, întors înapoi către lume.

Dacă la primul pas ai aplicat adevărul ca introspecţie, la acest pas faci o declaraţie de adevăr către trecutul, prezentul şi viitorul tău.

Adevărul e ca un bisturiu care deschide şi curăţă o rană. Acceptarea e ca un pansament care o protejează.

A3: Afecţiunea

Undeva în forul tău interior se află o persoană la care ţii. Un „cineva” ca un copil. O parte a personalităţii tale care vrea să crească, să se dezvolte, să se bucure de viaţă.

Acel „cineva” suferă cel mai mult de pe urma eşecurilor şi pentru a îi reda energia e important să îi arăţi afecţiune.

De ce?

Simplu! Copilul din tine este singura parte din tine care îţi poate da adevărata motivaţie pe termen lung.

Dacă nu îi oferi afecţiune de fapt te condamni la blazare.

Există numeroase argumente psihologice pentru care merită să îţi acorzi în mod sistematic afecţiune, mai ales atunci când ai trecut printr-o perioadă grea.  (Ele sunt detaliate în sisteme psihologice ca Analiza tranzacţională sau  Ghestalt Terapia)

Cu adevărat important este însă să îţi acorzi în cel mai personal mod cu putinţă afecţiunea de care ai nevoie. Într-un cuvânt, să ai grijă de tine. Să te menajezi şi să te protejezi.

Îţi sugerezi să îţi faci o listă cu minim 20 de idei prin care îţi poţi acorda afecţiune în mod necondiţionat.

Secretul este să îţi propui să faci lucruri pentru tine care nu sunt în nici un fel condiţionate de acţiune sau performanţă.

De exemplu, acordă-ţi o zi liberă în care să te răsfeţi.

Du-te la un centru spa dacă eşti femeie sau acordă o zi întreagă unui hobby al tău ori ieşi cu prietenii dacă eşti bărbat (sau femeie…  :)).

Ştiu că pentru unii oameni această aboradare este „inadmisibilă” după ce au suferit un eşec. Dar nu o privi ca pe un eşec, ci ca pe o investiţie în viitorul tău ca să te poţi motiva mai uşor.

Afecţiunea autoadresată de care vorbesc echivalează cu scoaterea pansamentului. 

Când se uită la cicatrice, unii oameni îşi plâng de milă, iar alţii se bucură că au trecut printr-o experienţă de viaţă relevantă care a fost marcată printr-un semn… de bună purtare…

Asta îmi aduce aminte de o poveste frumoasă pe care te invit să o contempli în lumina celor spuse mai sus.

Inspirație:

“Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi.

Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima care era, într-adevăr, perfectă.

Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură.

DA – toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea.

Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:

– Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele…

Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui.

Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe.

Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri.

Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, şi acolo se vedeau răni larg deschise, încă sângerânde.

– Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă?, îşi şopteau uimiţi oamenii.

Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:

– Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere!

– Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta.

Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea.

Dar pentru ca bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine.

Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor.

Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre… a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc.

Şi, deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor.

Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? – a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânul.

Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde.

Bătrânul i-a primit bucată pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrice şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.

Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului.

Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.

Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept! O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe…

Inima ta cum este? O poţi împărţi cu alţii?”

Inspiraţie !
andy szekely
Ţi-a plăcut? Dă-l mai departe.
 
 

Comentează




* Campurile marcate cu steluta sunt obligatorii.